În inima tumultului ce a cuprins Mecca în acele zile de ianuarie, când pământul sfânt era mânjit de sângele pelerinilor, trăia un om care nu era nici pelerin, nici războinic. Numele său era Jalal, un simplu negustor de mirodenii, a cărui viață se împletea cu soarta orașului sfânt.
Jalal se trezise în acea dimineață de 11 ianuarie cu gândul la negoțurile sale, fără să bănuiască că acea zi avea să-i schimbe viața pentru totdeauna. Soarele abia își arăta razele peste zidurile orașului când primele strigăte de groază au răsunat în aerul dimineții. Jalal a ieșit grăbit din cortul său, numai pentru a fi întâmpinat de o scenă de coșmar: Qarmatienii, călări pe cai negri ca noaptea, învăluți în praful ridicat de hoardele lor, tăiau și jefuiau tot ce le ieșea în cale.
Inima lui Jalal bătea cu putere, dar nu de frică. În mijlocul haosului, ochii săi căutau disperați o singură ființă: Layla, fiica unui cărturar respectat, cu care împărtășise în secret momente de dragoste și visuri de viitor. În acele clipe de haos, tot ce conta pentru Jalal era să o găsească pe Layla și să o pună la adăpost. Trecând printre umbrele fugarilor și strigătele războinicilor, Jalal a ajuns la casa cărturarului. Inima i-a stat în loc când a văzut poarta deschisă și semnele de luptă ce se întindeau până în interior. Într-un colț al curții, lângă o fântână a cărei apă roșie mărturisea violența bătăliei, zăcea Layla, cu o rană adâncă în piept, respirând cu greu.
Jalal a căzut în genunchi lângă ea, lacrimile amestecându-se cu sângele ce păta pământul. Cu ultimele puteri, Layla i-a șoptit: "Nu lăsa ca ura să-ți întunece inima, Jalal. Iubirea noastră va trăi veșnic, chiar și în aceste vremuri întunecate." Cu acele cuvinte, Layla și-a dat ultima suflare, iar Jalal a simțit cum ceva se frânge în interiorul său. În zilele ce au urmat, Jalal a devenit un alt om. Nu mai era negustorul de mirodenii, ci un suflet care căuta răscumpărare pentru pierderea iubirii sale. A îngropat-o pe Layla într-un loc secret, unde florile sălbatice înfloresc chiar și în zilele de furtună, un mormânt neștiut de nimeni, în afara inimii sale. Anii au trecut, iar rănile Meccăi au început să se vindece. Piatra Neagră a fost returnată, iar ordinea părea că se reinstaurează. Dar pentru Jalal, Mecca nu va mai fi niciodată la fel. El a rămas acolo, păzind amintirea Laylei și povestind trecătorilor despre ziua în care iubirea a fost sfâșiată de lama urii, dar și despre cum speranța și iubirea pot înflori chiar și din cele mai întunecate momente ale istoriei.
Inima lui Jalal bătea cu putere, dar nu de frică. În mijlocul haosului, ochii săi căutau disperați o singură ființă: Layla, fiica unui cărturar respectat, cu care împărtășise în secret momente de dragoste și visuri de viitor. În acele clipe de haos, tot ce conta pentru Jalal era să o găsească pe Layla și să o pună la adăpost. Trecând printre umbrele fugarilor și strigătele războinicilor, Jalal a ajuns la casa cărturarului. Inima i-a stat în loc când a văzut poarta deschisă și semnele de luptă ce se întindeau până în interior. Într-un colț al curții, lângă o fântână a cărei apă roșie mărturisea violența bătăliei, zăcea Layla, cu o rană adâncă în piept, respirând cu greu.
Jalal a căzut în genunchi lângă ea, lacrimile amestecându-se cu sângele ce păta pământul. Cu ultimele puteri, Layla i-a șoptit: "Nu lăsa ca ura să-ți întunece inima, Jalal. Iubirea noastră va trăi veșnic, chiar și în aceste vremuri întunecate." Cu acele cuvinte, Layla și-a dat ultima suflare, iar Jalal a simțit cum ceva se frânge în interiorul său. În zilele ce au urmat, Jalal a devenit un alt om. Nu mai era negustorul de mirodenii, ci un suflet care căuta răscumpărare pentru pierderea iubirii sale. A îngropat-o pe Layla într-un loc secret, unde florile sălbatice înfloresc chiar și în zilele de furtună, un mormânt neștiut de nimeni, în afara inimii sale. Anii au trecut, iar rănile Meccăi au început să se vindece. Piatra Neagră a fost returnată, iar ordinea părea că se reinstaurează. Dar pentru Jalal, Mecca nu va mai fi niciodată la fel. El a rămas acolo, păzind amintirea Laylei și povestind trecătorilor despre ziua în care iubirea a fost sfâșiată de lama urii, dar și despre cum speranța și iubirea pot înflori chiar și din cele mai întunecate momente ale istoriei.
Săcările Meccăi au avut loc la 11 ianuarie 930, când Qarmatienii din Bahrayn au atacat orașul sfânt musulman în timpul pelerinajului Hajj. Qarmatienii, o sectă radicală Isma'ili, au atacat caravanele pelerinilor Hajj și au invadat Irakul în 927-928. În 929, au atacat Mecca, ucigând mulți pelerini și jefuind orașul, inclusiv Kaaba, cel mai sfânt loc al Islamului. Acest act a rupt complet legăturile dintre Qarmatieni și lumea islamică. Ulterior, au fost negocieri cu guvernul Abbasid, iar în 951, Piatra Neagră a fost returnată la Mecca. Aceste evenimente au marcat asimilarea statului Qarmatian în ordinea politică islamică.
Sursa: Hugh Kennedy, "The Prophet and the Age of the Caliphates: The Islamic Near East from the 6th to the 11th Century"